Zilele trecute am avut ocazia să petrec o zi întreagă într-o școală de vară creștină alături de câțiva prichindei.
Nu știu cum s-au așezat lucrurile să ajung acolo? Să am în grijă acești copiii până seara când părinții se întorceau după ei.
Dar am fost acolo. Și am trecut printr-un carusel de emoții. Am văzut dimineața copii care abia se despărțeau de părinții lor. Copii ce plângeau de parcă ar fi fost abandonați.
Am ajuns în sala de clasă și am făcut prezența. I-am cunoscut pe fiecare pe nume și în scurt timp i-am și reținut. Unii îmi povesteau cum stă treaba cu programul deși nu frecventau școala decât de o lună de zile.
Nu am reușit să le captivez atenția să putem face împreună înviorarea (deși îmi pregătisem câteva exerciții). Ne-am întors în clasă unde prichindeii au luat micul dejun (fiecare cu bunătățile pregătite de acasă).
Ceva timp copiii s-au adunat cu toții în curte și fiecare se juca: ba pe tobogan, în căsuță, săreau în trambulină, iar cei de la grădiniță zornăiau micile biciclete pe alee.
Am fost surprinsă să văd copii ce sclipeau și la propriu și la figurat. Le-am citit o poveste cu tâlc și în timp ce vorbeam mă opream asupra unor cuvinte cheie să le verific atenția și cunoștințele.
Am fost plăcut surprinsă să descopăr că în doar o lună sau două, unii dintre ei reținuseră poveștile din Biblie spuse la clasă (precum Adam și Eva, Cain și Abel, Arca lui Noe, David și Goliat). M-am bucurat când m-au atenționat că înainte de fiecare masă unul sau doi dintre ei vor să spună o rugăciune, și nu doar "Tatăl nostru". De ce mă mir de toate acestea? Pentru că nici unul dintre ei nu era din familie evanghelică.
Am descoperit mai târziu că părinții aleg școala aceasta tocmai pentru ca ai lor copii să deprindă valori morale. Surprinzător nu?
Am mâncat împreună cu ei și aici am descoperit și nazurile lor. Unul dintre copii a refuzat cu vehemență mâncarea gătită. (deși trebuia în mod normal să o servească).
După masă am făcut puțină curățenie și am pregătit pătuțurile pentru somn. Greu și cu somnul. Până să ajungă acolo, atât fetițele cât și băiețeii au avut ceva nevoie de schimbat în hainele de dormit.
Și ce bine că există tehnologia. Mă tot gândeam.. Cum să adorm eu șase copii cu personalități diferite? Să le citesc o poveste? Nu aș fi putut vorbi atât de tare să mă audă ... (sala fiind înaltă și mare). Și atunci am găsit soluția... Ce ziceți de teatru radiofonic? O poveste cu fundal muzical, cu personaje ce au voci suave, fix ce îmi trebuia. Așa că am ales "Cenușăreasa".
Credeți că lucrurile au mers ca pe roate? Ei bine nu. Povestea s-a terminat și puii nu au adormit. Se tot învârteau prin pătuț. Așa că am decis să mai pornesc și "Albă ca Zăpada" cel puțin până într-un punct în care am observat că nu este potrivit să mai asculte.
O dată oprit sunetul, prichindeii au adormit. Numai unul încă se juca cu opera lui (lucru manual) făcută mai devreme.
Acela a fost timpul de liniște și reflexie pentru mine. Am fost o zi aici împreună cu ei. Acum dormeau. Îi priveam și parcă chipurile nu le mai trădau năzbâtiile de mai adineauri.
Mă încercau emoții de tot felul. Drag de ei. Oboseală mentală. Nerăbdare. Dorință să fug.
Și totuși era timpul să îi trezesc. Am încercat printr-un joc și pe rând până la cel mai somnoros s-au ridicat. Și aici am avut parte de fițe. Deja nu mai erau nazuri. Unul dintre ei nu voia nici cum să se îmbrace singur deși avea deja șapte ani. M-am gândit că poate nu știe cum, dar știa însă era prea comod să facă asta. Așa că i-am zis că va trebui să învețe să se descurce singur. Și până la urmă s-a îmbrăcat. Am lăsat ordine în sală și am ieșit cu grupa mea pregătitoare afară în așteptarea părinților.
Vedeam pe chipurile lor atâta bucurie că îi revăd pe cei ce le-au dat viață. Mă frământa gândul că mulți dintre ei își văd părinții doar câteva ore zilnic până să vină la școală și puțin seara. Doar weekend-ul este unul full-time.
Copiii aceștia duceau lipsa lor să se joace împreună, să le povestească lucruri. Mă copleșea mila.
În același timp mi se derulau în minte imaginile cu nemulțumirile și răzvrătirea copiilor.
Și descopeream ce diferită este această generație față de a mea.
Și în final. De ce v-am împărtășit Ziua mea printre copii? Este o chemare de la Domnul să investesc în ei cu dedicare sau este doar o curiozitate dacă le fac față?
Am lăsat asta înaintea Domnului. Acum când scriu cumva parcă mi-este dor de prichindei.
Ciudat nu?
Comentarii
Trimiteți un comentariu