Răspunde din încredințare

 

Cât de ușor ne lăsăm prinse în dorințele și "poftele care se războiesc cu sufletul" (1 Petru 2:11).

Poate vă întrebați: „Dar este greșit să-ți lași inima să cunoască, să dorească, să viseze, să simtă?” Cred că Nu, dacă motivația pornește din încredințare.

Dar ne luăm oare timp înainte să ne lăsăm inima să se arunce cu, capu’nainte? Ne aplecăm genunchii la pământ și Îl întrebăm pe Tata ce zice El despre asta? Avem vreme să aflăm întâi răspunsul Domnului și prin el să ne filtrăm motivația lăuntrică?

Suntem fete și femei. Suntem create de Domnul relaționale, emoționale, și cu o dorință profundă sufletească de implicare. Nu putem în domeniul acesta al relațiilor să oferim jumătăți de măsură. Ori totul, ori nimic. 

Dar ce facem atunci când nu am pus genunchiul jos, nu am întrebat pe Tata și ne aruncăm ascultându-ne inima? Ne golim de noi însene și ne găsim de multe ori înșelate de aparențe, și cu răni ce se vor vindeca în tot atâta timp cât am investit.

Și totuși dacă am întrebat pe Tata dar încă nu am primit un răspuns, putem să ne dăm voie să visăm cu ochii deschiși?  Avem voie să investim „inimă” în ceva ce Domnul nu a dat aprobare?

Poate că pare ciudat. Chiar nu putem lua decizii pe cont propriu în mod corect și matur fără să Îl întrebăm pe Domnul? Chiar nu suntem capabile să discernem încă de la început dacă acel lucru ne va face bine sau rău? Oare nu putem să mergem înainte dar cu garda sus?

Poate acestea sunt și întrebările tale. Poate și tu ai nevoie să reflectezi asupra lor. Sau poate că deja ai un răspuns la ele. Ai încredințare că vine de la Domnul?

Gândul acesta mă frământă cel mai mult. Ce nu vine din încredințare este păcat. Apoi îmi răsună în minte că "firea și duhul sunt potrivnice una alteia și nu putem să faceți tot ce voiți." (Galateni 5:17). Oare conștientizăm cu toată ființa sensul acestui verset?

Este greșit să avem dorințe, vise? Nu. Dar cred cu toată inima că adevărata problemă stă în faptul că nu le lăsăm în mâinile cui trebuie. Ne luptăm să le vedem palpabile mai ales atunci când așteptăm de mult timp împlinirea lor.

V-ați găsit în situația aceasta până acum? Ați luptat cu înțelepciunea, priceperea și abilitatea voastră să vă găsiți fericirea? Ați avut sorț de izbândă?

Dar dacă vă găsiți printre acelea care înainte să se implice în ceva ce le poate goli inima au întrebat întâi pe Tata... ați primit un răspuns? Aveți siguranța că Domnul a stârnit în voi dorința de cunoaștere, de visare, de a vă lăsa inima să-și accelereze bătăile? Și este ea liniștită că ați făcut ce v-a cerut Domnul? Puteți să vă aruncați cu capu’ nainte știind că Tata va conduce fiecare pas? Și că nu veți mai suferi ca în trecut? 

Dacă da, atunci acela este răspunsul Domnului și nu-l puteți tăgădui.

Dar dacă încă nu... știu că este dificil să așteptăm și să tăcem. Nu disperați. Decât să vă bucurați doar de ceea ce atrage ochiul, și de aspectele morale, mai bine mai așteptați. Apoi răspundeți cu toată inima din încredințare.

Luați-vă timp să vă cunoașteți credința, principiile, valorile, așteptările. Și rugați-vă! Faceți un exercițiu de imaginație. Împărtășiți aceeași bază pe care vă clădiți viața? Pe undeva vedeți discrepanțe și așteptări nerealiste, egoiste și poate chiar unele care lovesc în încredințarea primită de la Domnul? 

Dacă găsiți lucruri ce nu pot merge împreună, nu vă înjugați. Domnul ne-a făcut libere. Și dacă nu putem fi apreciate, acceptate, și luate la pachet cu toată încredințarea noastră înseamnă că nu suntem îndeajuns pentru cel ce vrea să ne „schimbe”. Oricât de greu ne este să spunem: "Nu sau Stop", chiar trebuie. Oricâte lucruri bune am descoperit în acel om nu putem face să încline balanța spre Da dacă nu avem aceeași încredințare cu care să pornim la drum. 

Dacă rugăciunile tale fierbinți de a nu te îndepărta de Domnul, "și ca orice faci să fie spre slava lui Dumnezeu" (1 Corinteni 10:31) au primit răspuns și acela a fost „Oprește-te!” Ascultă. Da, știu ai investit deja, te-ai implicat și ți-este greu să te detașezi dar știi că nici măcar nu ai decis tu asta, ci Tata. Nu se cuvine să ascultăm de El când știm că ne iubește atât de mult încât nici pe Fiul Său nu l-a cruțat pentru a ne împăca cu Sine? 

Domnul să ne ajute să ascultăm de Tata oricât de mult se frământă inima din noi.