Ai simțit vreodată un dor atât de puternic încât inima să-ți plângă? Dorul este o emoție profundă de nostalgie pe care o simțim față de cineva drag care este departe de noi.
Fiecare avem câte un dor. Dor după părinți sau frați plecați departe, după persoana iubită, după momentele frumoase atunci când trecem prin încercări, după pace sufletească, după a fi împlinită o dorință stringentă zicem noi (a inimii).
Acestea sunt câteva dintre dorurile pe care le avem. Dar mai este un dor. Un dor greu de definit. Și paradoxal. Un dor pe care îl simțim și distingem doar în singurătatea noastră. Când inima ne este apăsată (chiar dacă toate par să ne meargă bine). Când deși suntem înconjurate de cei dragi ne simțim tot mai singure.
Acel dor... Îl simțiți? L-ați experimentat? Un dor față de Cineva drag, pe care Îl iubiți dar pe care nu L-ați văzut niciodată cu ochii aceștia fizici ci doar prin credință? Un dor care arde și nu poate fi stins cu nici un mijloc pe care l-am folosi în mod normal.
Un dor pe care trebuie să-L avem permanent și care să ne mistuie ființa după prezența Celui iubit, comunicarea cu El și după revederea Lui. Un dor care trebuie să le întreacă în profunzime pe celelalte. Și care să ne facă inima să plângă după lipsa Lui în intimitate sfântă.
Dorul după Isus.
Îl distingi între celelalte doruri? Vezi nevoia stringentă ce te apasă? Înțelegi că sufletul tău strigă după El și că așteaptă cu disperare să-L descopere prin Cuvânt, să stea de vorbă cu El și să se odihnească în Brațele Lui? Să plângă în prezența Lui fără teamă de a fi neînțeles. Să-L laude pentru harul primit și azi de a mai fi.
Vezi tu dorul acesta în inima ta? Mai tare decât oricare alt dor... decât oricare altă nevoie neîmplinită. Decât însăși sănătatea/familia/liniștea zilei de mâine/nevoia de siguranță? Este dorul după Isus cel mai mare dor al tău?
De o vreme încoace s-a schimbat programul meu zilnic. Iar obiceiurile mele deprinse până acum au avut de suferit din lipsă de organizare a priorităților. Este o luptă să îmi recapăt pasiunea pentru a citi după o pauză destul de lungă. Și chiar și timpul pus deoparte pentru a scrie ceea ce îmi insuflă Duhul Sfânt nu a mai avut aceeași intensitate.
Dar în tumultul zilelor când inima mi se întrista că nu mai poate avea acea concentrare pe lucrurile cu care se obișnuise, Domnul mi-a șoptit cât mă iubește, că mă primește așa cum sunt. Și că îmi răspunde nu după necredincioșia mea ci după credincioșia Lui. Ochii mi s-au umplut de lacrimi și aproape că nu am mai ținut cont că eram pe stradă ...am început să plâng de copleșire.
Merit atâta har când îmi las inima să simtă atâtea doruri... dar neglijez dorul după Isus? Merit atâta grijă când îmi țin ocupată inima cu griji și nevoi? Nu. Dar totuși primesc pentru că El face totul de dragul Lui și nu pentru că îmi pot obține eu vreun merit.
Ajută-ne Isus să lăsăm celelalte doruri și să simțim zi de zi un dor mai profund după Tine.
Comentarii
Trimiteți un comentariu