Prin credință, nu prin vedere

 

Acum când scriu mă simt copleșită de momentul acesta de cercetare. De luni de zile inima îmi este frământată să înțeleg ce trebuie să învăț din perioada pe care o traversez.

Am încercat orice cale pe care o știam prin care să aflu ce vrea Domnul să îmi descopere, știți și voi, am citit cărți creștine, am început să studiez Scriptura în mod aprofundat, am ascultat zeci de predici de la diverși oameni în credință tocmai ca să nu fiu subiectivă. Am pus genunchii la pământ și am strigat la Domnul cu inima frântă de durere, de confuzie. Am luat o perioadă de post în care am cerut Domnului să-mi îndrăgostească inima de El. Și am cerut în mod specific un răspuns să știu ce am de făcut.

Și tăcere. Nu, Domnul nu m-a abandonat. A continuat să-mi vorbească, prin Cuvânt, cărți, studii, cursuri, cântări creștine, prin oameni ...și da cred că te întrebi și atunci: „De ce spui că a fost Tăcere”?

Pentru că în ciuda a tot ce am acumulat, nu am înțeles clar răspunsul pentru rugăciunea mea disperată, „Ce să fac în situația asta? Ce să învăț?”

Cred că și unele dintre voi v-ați simțit singure în anumite momente când nimic nu părea să se așeze în viețile voastre. Așa și eu.

Astăzi, după o perioadă destul de lungă și cu multe coborâșuri dar prin harul Domnului și prin momente de întărire a inimii, am simțit, deși știu că un creștin nu se bazează pe simțire că e ceva mai mult decât primirea unui răspuns specific pe care în adâncul inimii mele îl văd dar tot simt nevoia să primesc un „semn” clar că așa e.

Azi am primit gândul ăsta din partea Domnului, „prin credință, nu prin vedere”. Sună clișeic și știu. Dar în mod real cât trăim ceea ce știm și spunem că credem?

Nu, nu vreau să lovesc pe nimeni. În primul rând eu am nevoie de palma asta. Unde mi-e credința când tot ce văd e numai confuzie? Unde e Dumnezeul pe care am decis să Îl urmez acum jumate de viață? Unde este confirmarea a ceea ce declar cu buzele și uneori mă lupt cu vehemență să demonstrez?

Prin credință, nu prin vedere...

Am conștientizat cu amar că nu mi-a lipsit niciodată nimic. Și nu știu ce înseamnă să pui credința în acțiune și să depinzi doar de Mâna Domnului.

Poate că unele dintre voi care au trecut prin diverse greutăți, ați simțit și trăit pe propria voastră piele ce înseamnă genunchii la pământ când nu aveați cele necesare.

Și eu am fost învățată teoretic să mă rog pentru orice am nevoie, dar mult mai ușor a fost să apelez la om care să mă ajute „imediat”, în loc să aștept răspunsul Domnului.

Cred că sunt printre voi unele fete/femei care știu ceea ce zic. Nu am fost „bogată” dar nu am dus lipsă de nimic, cel puțin eu asta am văzut.

Și acum, când în urma alegerilor mele, a atitudinii celor din jurul meu am simțit că nu mai pot alerga la acel „prin vedere”, m-am trezit la realitate. Am experimentat puterea, profunzimea studiului Biblic, a rugăciunii fierbinți, a postului, cât și descătușarea de prejudecata de a-le primi sfaturile și Cuvântul doar „alor mei” (biserică, comunitate, grup mic, prieteni, părinți).

Lucru bun ai spune, gândindu-te că toată situația pe care o traversez, nu m-a lăsat pustie, deși de multe ori așa mă simt, ci a adus ceva în loc care să mă facă să văd că „prin credință nu prin vedere” trebuie să trăiesc.

E atât de ușor de spus dar cred că necesită explicat. Cum? Se poate? Pentru unele dintre voi, greu încercate poate că lucrurile astea pot părea puerile sau ușoare.

Pentru altele poate că ceea ce împărtășesc poate fi de folos și asta îmi și doresc. Nu vreau să pretind ceea ce nu sunt. Știu că sunt în proces de șlefuire până să strălucesc dar am nădejdea că voi vedea și momentul acela.

Se întâmplă deseori în anumite circumstanțe prin care am trecut și din care am ieșit mai „încercate prin foc” să strălucim fiind o mare încurajare pentru cele care atunci trec prin vale, sau urmează.

Și eu am trăit astfel de perioade. Și acum când privesc în urmă mă întreb, cum se poate ca acum să nu văd „ieșire”? Cum de nu înțeleg răspunsul fără să mă mai jelesc în așteptarea lui?

Ce înțeleg din tăcerea asta? Știu că mulți autori pe care i-am citit au abordat tema aceasta... Și fiecare cu baze biblice, s-a străduit inspirat de Duhul Sfânt să exprime motivația tăcerii lui Dumnezeu. Poate vom înțelege în timpul încercării, sau după aceea sau poate doar El ne va descoperi când vom fi în Rai.

Sună fără speranță. Dar cine sunt eu să răspund De ce tace Dumnezeu? Poate El nu tace. Poate El mi-a răspuns deja dar nu am avut ochi să văd. Sau poate că nu accept și încă am nevoie să stau sub Mâna Lui care să mă apese până ce mă abandonez cu totul Lui. Și poate că atât în dreptul meu cât și în dreptul tău, cea care treci pe aici, poate că e ceva ce împiedică ascultarea rugăciunii... Duhul Sfânt ne poate revela ce anume și să ne ajute să reparăm dacă încă se poate.

Tot ce știu e că, Domnul vrea să privesc prin credință, să merg prin credință, nu prin vedere.

Ce înseamnă prin vedere? O mână mereu gata să te ajute financiar, un suflet care e mereu acolo să te consilieze, toate lucrurile să se așeze într-o clipeală. Nu consider că e rău să avem parte de cele enumerate însă dacă acestea ne stăpânesc, și fără de ele nu mai vedem „ieșire”, e clar prin vedere. Unde mai e credința?

Și acum în final... s-a rezolvat frământarea inimii mele? Nu. Dar ce am înțeles e că am nevoie de o inimă care să accepte că a umblat așa și că înțelege că trebuie să schimbe macazul, prin credință, nu prin vedere. Și cred că va da claritate inimii mele într-un târziu.

Acest gând să ne pătrundă adânc în inimi și să ne poarte pe calea cea strâmtă cu Domnul Isus. Amin.