„Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el, și el, cu Mine.” (Apocalipsa 3:20)
Unul dintre versetele copilăriei mele. Un verset pe care îl folosim adesea ca unealtă pentru a vorbi oamenilor despre Domnul Isus și despre salvarea ce o pot primi prin El.
Însă contextul în care îl regăsim este altul. Îngerul Domnului se adresează bisericii, nu celor din afara ei. Versetul face referire la noi cei ce Îl cunoaștem pe Isus.
Și ce cuvinte îi sunt adresate Bisericii? „Știu faptele tale: că nu ești nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă ești căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea” (Apocalipsa 3:15-16).
Îngerul dă pe față starea reală a membrilor bisericii din Laodicea. O biserică cu oameni care nici plini de râvnă pentru Domnul nu sunt, nici reci de tot. Oameni căldicei (superficiali). Pentru că zici: „Sunt bogat , m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic, și nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curățit prin foc, ca să te îmbogățești, și haine albe, ca să te îmbraci cu ele și să nu ți se vadă rușinea goliciunii tale, și doctorie pentru ochi, ca să-ți ungi ochii și să vezi.” (Apocalipsa 3:17-18)
Privind la această imagine regăsim și în noi aceste păreri înalte nefondate? Ne credem pline de râvnă pentru Isus dar El ne adeverește a fi superficiale. Îmi vine în minte pasajul din 1 Corinteni 13 care ne prezintă ce prețuiește cel mai mult Dumnezeu. Degeaba ne umplem mintea de cunoștință despre Domnul, slujim și avem credință dacă toate acestea nu izvorăsc din dragostea revărsată de Isus în inimile noastre. Toate astea nu ne folosesc la Nimic.
De ce Isus stă la ușa inimii și bate și nu este înăuntru cinând cu noi?
Când a fost ultima dată când L-am lăsat pe Isus să ne privească în ochi și să ne spună cine suntem cu adevărat?
Dar haideți să poposim puțin și în pasajul din Cântarea Cântărilor pe care îl găsim ca trimitere.
„Adormisem, dar inima îmi veghea… Este glasul preaiubitului meu, care bate: „Deschide-mi, soro, scumpo, porumbiţo, neprihănito! Căci capul îmi este plin de rouă, cârlionţii îmi sunt plini de picurii nopţii.” (versetul 2).
Ce pasaj minunat. Duhul Domnului ne prezintă în modul cel mai romantic relația mirelui cu mireasa lui. Isus este Mirele nostru. Biserica întruchipează Mireasa Lui.
Care este relația ta de acum cu Mirele Iubit? Este El încă la ușă așteptând să-I deschidem? Ce ne împiedică să-L primim înăuntru? Cât de bogate ne vedem prin ochii noștri și cât de sărace suntem defapt?
Dragelor, să nu ne trezim la final ca atunci când vom deschide ușa Mirele nostru să nu mai fie acolo. „Am deschis iubitului meu, dar iubitul meu plecase, se făcuse nevăzut. Înnebuneam când îmi vorbea. L-am căutat , dar nu l-am găsit; l-am strigat, dar nu mi-a răspuns.” (Cântarea Cântărilor 5:6).
Dacă prima imagine a mirelui îndrăgostit era una plină de pasiune și romantism, acum descoperim o stare de disperare a miresei care și-a pierdut iubitul. Nu vrem niciuna dintre noi să ne găsim aici.
Mă rog ca aceste cuvinte prin care Domnul a vorbit inimii mele să cerceteze și inimile fiecăreia dintre voi. Duhul Sfânt să ne ajute să vedem că Isus se uită nu la ceea ce credem în mințile noastre ci la ceea ce iubim în inimile noastre.
Ce iubește inima ta acum?
Comentarii
Trimiteți un comentariu