Iubirea este o stare de spirit înălțătoare. Atunci când iubești totul îți pare minunat. Lumea e mai bună. Oamenii sunt frumoși, fără atâtea defecte. Natura pare să-ți vorbească la orice pas. Te bucuri de tot ceea ce te înconjoară. Dar mai ales, vezi doar partea pozitivă a persoanei care ți-a câștigat inima.
Nu zic că trăim într-un basm, deși unii așa par prin pozele de pe rețelele de socializare însă cu siguranță totul are altă formă și alt gust decât cel pe care un om „neîndrăgostit” îl vede, simte și percepe.
E frumoasă iubirea, nu? Te smulge parcă dintr-o realitate crudă și te înalță împreună cu persoana iubită deasupra a ceea ce ne înconjoară. Poate pe undeva exagerez în exprimare, dar de multe ori am văzut ceea ce acum exprim în cuvinte.
Atunci când nu mai contează decât „el”, ooo nimic nu mai poate schimba percepția noastră.
Pur și simplu suntem în stare să îi dedicăm totul, lui. De multe ori din exces de zel, confundăm în mod grav „iubirea” cu „obsesia” dar niciodată nu suntem în stare să o acceptăm.
Ne ascundem în spatele „iubirii” pornirile „obsesive” de a-i capta toată atenția, de a-i fura „timpul” și de multe ori constatăm că nu „el” este motivul, ci dorințele noastre care trebuie împlinite cumva și de către cineva, mai ales dacă am fost rănite în trecut.
Dar acum „el” pare să fie salvarea noastră din toată așteptarea al cărei capăt nu se mai vede. Acum „el” este aici și pare să fie tot ce am visat și așteptat. Suntem gata să ne punem viața în mâinile lui puternice, serioase, slujitoare și credincioase. Sau cel puțin așa visăm.
Noi fetele/femeile avem înclinația să ne hrănim cu vise. Visele nu sunt realitatea de zi cu zi. Visele sunt proiecția a ce sperăm să fie „el” și noi dar nu reprezintă mai niciodată realitatea.
Uneori realitatea ne dă cu nasul de pământ și ne trezește în mod tulburător din vis. Și atunci putem observa că ceea ce numeam iubire, era egoismul nostru de a fi „fericite” dar nu îl avea pe "el" ca personaj principal.
Noi știm bine că o căsnicie înseamnă să murim față de noi, și să trăim spre a fi „ajutorul potrivit”. Dar constatăm cu stupoare că nu suntem pregătite nici chiar în timpul premărgător pasului cel mare.
Iubirea este un angajament. Iubirea este o decizie deliberată dar aduce o pedeapsă grea.
Uneori chiar iubim, depășim faza de îndrăgostire în care vedem totul roz în jur și în „el”. Cunoaștem acele lucruri cu care suntem în stare să trăim, deși nu sunt cele mai ușor de acceptat dar știm că trebuie să ne căsătorim nu cu cineva fără de care nu putem trăi ci cu acela cu care putem conviețui -pe care să îl iubim cu toate defectele lui. Și e valabil și în privința noastră.
Pedeapsa iubirii. Ura? Așa suntem tentate să punem în antiteză iubirea. Dar nu, pedeapsa iubirii este Indiferența. Ați avut „șansa” să o cunoașteți? Sau întâi iubire dar căreia să nu îi răspundeți și apoi să iubiți dar să vi se răspundă cu indiferență pentru că nu ați răspuns de la început?
Ați simțit pedeapsa Iubirii pe pielea voastră? Cu lacrimi amare, suflet gol, foc care nu pare să se mai stingă? Și în schimb doar Indiferență? Sau uneori chiar acuzația că nu ați fost îndeajuns de... să fiți ajutorul potrivit? Cred că la un moment dat în viață mai mult sau mai puțin fiecare suntem atinse de această pedeapsă a iubirii, când visele ni se spulberă și rămâne o rană care se vindecă greu și nu timpul o cicatrizează „căci ochii care nu se văd se uită doar când nu se iubesc”.
Credința în schimbarea celui iubit ne poate opri din înaintarea spre vindecare, căci doar cu ajutor divin rănile iubirii pot fi vindecate.
Dar slavă Domnului că există har, că există eliberare, că există vindecare și că avem șansa unui nou început în care să fim binecuvântate cu reciprocitatea Iubirii.
Fiți binecuvântate dragelor cu ceea ce Domnul a pregătit pentru fiecare. Amin.
Comentarii
Trimiteți un comentariu