Limba noastră, mădularul cu care rostim binecuvântarea și blestemul.
În limbă stă puterea de a zidi sau dărâma. Câte cuvinte pe care ni le-au spus unii oameni pe care îi iubeam ne-au dărâmat? Dar de câte ori cuvintele noastre nu au dărâmat oameni care ne iubeau?
Cuvintele noastre sunt prețioase atunci când le rostim spre zidire și spre gloria lui Dumnezeu. Însă sunt și momente când acestea sunt atacate de dușmanul nostru, gata la pândă să ne înșface.
Este un lucru minunat să ne rugăm și să rostim înaintea Domnului cuvinte de laudă, să aducem înaintea Lui cererile noastre, să ne mărturisim păcatele și să mijlocim pentru cei dragi. Însă în ce privește rugăciunea de pocăință și de mărturisire este de preferat să o rostim doar în gând. De ce?
Dumnezeu nu ne interzice să ne rugăm cu glas tare, vameșul a zis doar: „Ai milă de mine, păcătosul”. Nu a fost nevoie de mai mult, căci Domnul i-a văzut inima smerită.
Ana, mama lui Samuel în timp ce stătea proșternută în Templu, „vorbea în inima ei și numai buzele și le mișca, dar nu i se auzea glasul” 1 Samuel 1:13 cerea îndurarea Domnului- un copil pe care să Îl închine lui Dumnezeu.
Privirea mi s-a oprit asupra rugăciunii Anei. Am auzit acest gând la un moment dat, de altfel în care și cred, Domnul este Singurul care ne cunoaște gândurile. „Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, și Tu, Doamne, îl și cunoști în totul”. Psalmul 139:4
Însă dușmanul ascuns, nu are acces la gândurile mele, dar are acces la cuvintele mele rostite, pe care le aude și pe care le poate folosi împotriva mea.
Nu spun acum că orice rostim va fi folosit împotriva noastră. Însă în timp ce ne rugăm pentru pocăință și ne mărturisim păcatele, luptele, dorințele aprinse ale inimii, focul care ne mistuie, lipsa de putere și slăbiciunile, vrăjmașul aude acele cuvinte care exprimă cele mai aprige probleme ale noastre și le va folosi să ne tulbure, ispitească, să ne dărâme și dacă ar putea să ne distrugă.
Noi suntem ale Domnului iar dușmanul nostru are putere numai cât Dumnezeu îi îngăduie, dar poate să ne tulbure, poate să ne ispitească și uneori reușește în perioadele noastre de slăbiciune, când ochii nu ne sunt la Isus, să ne doboare dar nu ne poate distruge.
Gândindu-mă la Ana, ea era mereu necăjită de Penina, cealaltă soție a bărbatului ei. Aceasta din urmă avea copii însă Ana era stearpă.
Durerea acestei femei era atât de mare încât nici relația cu soțul ei, despre care aflăm că o iubea mai mult decât pe Penina „Oare nu prețuiesc eu pentru tine mai mult decât zece fii?” 1 Samuel 1:8b nu îi mai era suficientă. A venit la Templu și a plâns înaintea Domnului, suferința ei, tristețea care o măcinau, și nu a rostit cuvintele cu glas tare. Înțelegem că nici nu mai putea face acest lucru.
Dar dacă le-ar fi rostit, ar fi împiedicat lucrarea Domnului în viața ei? Nu cred că alegând să păstrăm ascunse în inimă, durerea, luptele, căderile noastre împiedicăm lucrarea lui Dumnezeu dar cred că dacă le rostim, pe acelea care ne amărăsc sufletul, dușmanul ascuns din cuvinte va căuta să ne prindă la cotitură și să ne lovească.
Nu îmi doresc să impun încredințarea mea, însă pentru mine a devenit tot mai palpabil acest gând. Simt mai multă slăbiciune, lipsă de putere, de nădejde atunci când îmi plâng căderile înaintea Domnului cu glas tare. El le știe, dar vrăjmașul nu mi-ar ști niciodată gândurile ascunse dacă ele nu s-ar transforma în cuvinte.
Mă rog să ne ajute Domnul pe fiecare să nu îi dăm acestui dușman prilej să se bucure de vreo reușită. Domnul să fie biruința noastră în fiecare zi. Amin.
Comentarii
Trimiteți un comentariu