Din adâncul inimii

Laitmotivul ultimelor luni, al evenimentelor, discuțiilor, relațiilor, mesajelor biblice ascultate a fost o inimă îndurerată din pricina alegerilor făcute și a consecințelor lor.

Încă am pe birou o carte pe tema suferinței neterminată din care am extras câteva idei într-un articol anterior. 

Se întâmplă ca atunci când scriu, în acele minute să fiu transpusă din cotidian în realitatea poveștii mele, lucru care mă face să uit tulburarea din inima mea, sau tristețea , dezamăgirea. 

Când scriu este eliberare, ce transmit mă rog mereu însă să fie binecuvântare pentru voi cele care vă luați câteva minute să citiți.

Am descoperit de mai mulți ani că fără suferință nu este creștere spirituală. Însă adesea m-am întrebat dacă suferința mea îi aduce glorie Domnului sau este o consecință a alegerilor mele greșite?

Știu că Domnul este cu noi și în încercări, și în falimentele noastre, și nu ne lasă nicio clipă singure deși ne simțim frecvent părăsite. Însă atunci când nu ne învățăm lecțiile și doar ne bazăm pe faptul că Domnul e bun și ne iartă, și va fi cu noi și de data asta, nu luăm harul ca pe un lucru de apucat?

Mă gândesc că viețile noastre ale fetelor și femeilor credincioase ar trebui să fie vieți de biruință și nu perioade în care ne tărâm- doar supraviețuim. Știu lucrurile astea în teorie de la începutul credinței însă cât de des uit și mă las copleșită nu de harul Domnului ci de puterea încercării prin care trec?

Ai trecut și tu pe aici... adesea mai supraviețuim unei alte zile dar nu e o biruință câștigată.

Deunăzi, ascultam un mesaj biblic care spunea că dacă credința mea nu mă costă , nu e reală. Și până la urmă așa e. 

Dacă doar suferim în urma alegerilor noastre greșite și ne „mulțumim” cu harul Domnului de a se îndura de noi și de a ne scoate din impas, unde mai este biruința?

Suferința are legătură strict cu acele consecințe de a trăi o viață evlavioasă- în sfințenie și teamă de Domnul iar durerea este cauza dorințelor noastre egoiste pe care ne chinuim să ni le împlinim.

Suferința cum o numim generic își propune să ne dezacordeze de la sursă, să nu mai putem fi un instrument care să cânte spre slava lui Dumnezeu.

Uneori reușește. Perioade îndelungi ne îndepărtăm de Domnul și cădem pradă depresiei. Alteori însă vedem cum în necaz inima ne este întărită de Duhul Domnului, El ne vorbește și începem să înțelegem mai clar scopul încercării.

Se întâmplă adesea să fim atât de ocupate când lucrurile ne merg bine, încât să uităm de mulțumire, de rugăciune, de Cuvânt, slujire. Și atunci când încercarea vine, să găsim tot timpul din lume să ne apropiem de Domnul. Cum se face că numai în suferință omul se întărește spiritual?

Acolo credința ne este încercată prin foc, uneori mai puternic, alteori mai puțin și până ce nu iese orice impuritate nu suntem gata să ieșim din ea.

De multe ori în încercare cerem să ne scoată Domnul de acolo, însă nu putem vedea că fix în încercare El ne ia de mână și schimbă macazul vieții noastre. Fix acolo și așa învățăm cum vrea El să umblăm și nu cum am crede noi. 

Domnul să ne ajute să nu fim dintre cele care să Îl alungăm pe Isus prin necredința inimilor noastre în puterea Lui pentru transformarea caracterelor noastre. El să lucreze în noi credință și încredere chiar atunci când totul pare imposibil omenește de a fi rezolvat. Ai avut astfel de momente prin care ai trecut fără ieșire? Nu acolo Domnul te-a luat de mână când meritai cel mai puțin? (deși nu ne putem califica prin nimic din ceea ce facem). 

Nu acolo credința ta a fost întărită și inima ta a căpătat rezistență să vezi dincolo de toate ușile care ți s-au închis? Să crezi că dincolo de zidurile groase din fața ta există eliberare? Vindecare?

Nu știu prin ce încercare treci poate chiar acum... însă dacă ești în valea plângerii învățam azi că nu poți rămâne cufundându-te în ea, poposind acolo ci trebuie să treci prin ea și să o prefaci într-un loc plin cu izvoare. Izvoare de apă vie- inima ta zdrobită dar care privește la Domnul poate fi apa care să aducă viață altei inimi doborâte întâlnite în vale.

Deunăzi am ascultat două mărturii cutremurătoare. Avem nevoie măcar din când în când să ascultăm poveștile de viață ale altor persoane. Ele pot fi un mijloc de cercetare, trezire, mustrare, pocăință, încurajare pentru noi care acum trecem prin vale, sau care ne-am obișnuit cu „binecuvântarea” și nu mai prețuim pe Dătătorul ei.

Mi-am dat seama că nu mă lupt cât ar trebui pentru lucrurile de care am nevoie, că de multe ori credința îmi e mică, confortul este la el acasă, și „parcă merge și așa”. Însă cât de amarnic m-am înșelat. Am văzut doi oameni, unul admirat și altul judecat pentru puterea de a fi trecut prin valea plângerii și m-au pus pe genunchi și am înțeles prin Duhul Sfânt că am uitat să mulțumesc pentru ce am, și nu doar material ci pentru harul de a fi răscumpărată de Isus, pentru Duhul Sfânt care încă mă cercetează cât și pentru bogăția oamenilor trimiși de Domnul în viața mea pe care am uitat să îi mai prețuiesc pentru toată dedicarea de până acum.

Am putut să văd cum Domnul nu amână uneori nici câteva minute până să mă cerceteze când am deschis gura fără înțelepciune și am spus cuvinte, din punctul meu de vedere justificate, pentru că am fost rănită mult și m-am săturat de „hazul” lor.

Fiecare avem la un moment dat astfel de oameni pe care uneori am vrea să nu îi mai vedem fără să înțelegem implicațiile „să nu îi mai vedem”. Lipsa noastră de dragoste exprimă o relație răcită cu Domnul Isus și nevoia atingerii Lui din nou.

Ai și tu nevoie?

Sunt și în viața ta oameni de care te-ai săturat să te tot rănească și ai vrea să nu-i mai vezi? Crezi și tu că asta e rezolvarea, că ochii care nu se văd se uită... rănile rămân. Doar Domnul poate lega rănile, poate lanțurile să le dezlege și să-ți dea biruință să mergi mai departe eliberată.

Crezi și tu asta?

Dacă nu vezi nicio ieșire acum, nu-L respinge pe Isus, lasă-L să-ți vorbească pe limba ta și așteaptă să vezi ce vrea să-ți spună.

Fiți binecuvântate.