Doar o apă sfinţită

 

„Suntem ca apa sfințită”, ne spunea pastorul într-una dintre întâlnirile de studiu din cartea Galateni.

Am rămas surprinși cu toții. Cum adică? 

Noi ca și creștini, copii ai Domnului care am primit pe Duhul Sfânt, suntem ca apa sfințită. Suntem puși deoparte ,dar nici nu ajutăm dar nici nu folosim nimănui la nimic.

Se poate oare așa ceva? Nu a fost prea dur pastorul? Cu siguranță este dur dar realitatea asupra căreia Duhul Sfânt ne atrage atenția este fix aceasta.

Degeaba suntem separați de lume dacă nu ajutăm pe nimeni să cunoască calea pe care suntem.

Îmi aduc aminte de o altă expresie pe care o folosea un alt pastor în urmă cu ceva timp, „suntem ca sarea din solniță”. La ce folosește sarea dacă rămâne înăuntru și nu este presărată peste mâncare să dea gust?

Nu este bună de nimic, decât să se vadă bine acolo solniță.

Tot așa și apa sfințită. Toți au așteptarea ca ea să aducă vindecare pentru că preotul a spus o rugăciune și a stropit-o cu busuioc și tămâie. Dar în schimb este doar o apă citită și nu poate vindeca afecțiunea celui ce o consumă.

Oare așa suntem și noi? 

Lumea așteaptă de la noi fiind pocăite să facem o diferență. Să fim mai ospitaliere, mai pline de dragoste, mai iertătoare, mai îngăduitoare, cu mâna întinsă spre cel în nevoie, cu o vorbă de încurajare nu cu un brânci.

Dar oare în primul rând lumea așteaptă asta de la noi? Sau Însuși Domnul care ne-a pus deoparte pentru El și vrea să trăim ca și sare să dăm gust acolo unde pășim, să luminăm ca un far pe mare, pentru ca cei ce încă rătăcesc să găsească drumul spre țărm.

Dar suntem sare și lumină? Sau mai degrabă ne simțim confortabil în solniță și dacă cineva are nevoie de noi să ne cheme? Sau suntem acea apă „sfințită” care deși nu strică nici nu poate schimba nimic dacă nu intervine Duhul Domnului?

De ce ne este atât de ușor să păstrăm pentru noi harul primit ca și cum l-am merita? Deși știm că trebuie să răspândim mireasma vieții noi celor ce nu Îl cunosc pe Domnul?

De ce ne este atât de greu să oferim dragoste când suntem iubite cu o dragoste fără de margini?

A fost un lucru despre care nu știam, marea diferență dintre dragoste și recunoștință și totuși, imensa confuzie pe care o facem între cele două.

Atunci când primim ceva din partea cuiva și îi răspundem cu bine avem impresia că este din dragoste, și de multe ori acest lucru se întâmplă în relații, credem că iubim când defapt este doar o formă de recunoștință pentru ceea ce am primit.

„Dragostea este o predispoziție a inimii care îl face pe creștin să caute binele și fericirea aproapelui lui la fel cum caută propriul său bine și fericire de dragul lui Dumnezeu”.

Oare chiar iubim cu adevărat? Sau suntem doar recunoscătoare?

Tu ce vezi în inima ta? Este ea plină de dragoste sau regăsești mai mult recunoștință?

Suntem creștini autentici ce trăiesc pentru Hristos investind în oamenii de lângă noi, sau doar o apă sfințită, lipsită total de VIAȚĂ?