„Călătoria creștinului” a lui John Bunyan ne prezintă un moment în care personajul nostru plecat la drum cu entuziasm și cu hotărâre, ajunge în impas. Prietenii pe care îi dorea alături în călătorie îl dezamăgesc și îl abandonează în Mlaștina Deznădejdii.
Nici nu o observase. Ea era acolo. Se avântase spre Cetatea Luminii dar nu a observat scările care să îl ferească de alunecare.
Și iată-l cum se afundă în mocirlă fără scăpare din cauza poverii de păcate pe care o poartă în spate. Îi cere tovarășului Slab de înger să îl scoată dar acesta se salvează și își vede de drum.
Nu vede nici o ieșire. Nu este nimeni care să îl vadă. Și strigă „Ajutor” ... și deodată două mâini mari și puternice îl ridică ca și cum nu ar fi cântărit destul. Îi aruncă pe el o găleata de apă curată și rece să îl învioreze și îi spune: „Sunt aici. M-ai chemat”. Creștinul în timp ce își revine , conștientizează că trăiește și îl întreabă: „Cine ești”. I se spune clar și răspicat „M-ai chemat și sunt aici. Eu sunt Ajutorul” .
Creștinul este tot mai uimit și încă o găleată de apă curată și rece își simte pe tot trupul. Nu înțelege ce se întâmplă. Îl întreabă pe acest Bun Samaritean ce este cu mlaștina aceasta. Este plină de noroi. Ajutorul însă îi explică pare a fi noroi în schimb, sunt: frici, îndoieli și descurajări ale tuturor celor ce au trecut pe acel drum și au făcut Mlaștina să se umple. Creștinul înțelege că nu este singur în această luptă ci că are și alți înaintași. Conștientizează cum mlaștina este suma tuturor temerilor fiecăruia de a privi doar înainte și a merge spre Cetatea Luminii.
În timp ce citeam aceste rânduri am observat cum povestea lui, devine și a mea. De ce am ajuns aici? Pentru că am pus la îndoială Cuvântul Domnului citit în Carte.
Și eu chiar atunci simțeam cum mă afund în mlaștină, și eu eram fără speranță dar din mlaștină nu poți ieși fără un strigăt după Ajutor.
Ajutorul îl atenționează pe Creștin despre obstacolele ce îi vor apărea în cale și îi cere să privească dincolo de ceea ce ochii lui fizici pot vedea, să privească dincolo de frici și sa vadă Lumina care îl va călăuzi până la Împăratul despre care citise în Carte.
Înainte să îl lase să își vadă de drum, Ajutorul îi spune Creștinului: „Ajutorul nu este niciodată prea departe, trebuie doar să îl chemi”.
Acum după ce am relatat acest fragment al poveștii. Cum putem să aplicăm aceste lucruri și în viețile noastre? Sunt și inimile noastre atinse de Cuvântul Domnului, motivate să depășească orice obstacol însă atunci când ne vedem abandonați de prieteni, devenim oameni fără speranță? Te-ai afundat și tu în Mlaștina Deznădejdii care părea să-ți ia curme viața? A rostit și inima ta acel strigăt după ajutor și ai fost salvată?
Ai înțeles și tu asemeni Creștinului că „Ajutorul nu este niciodată prea departe de tine, și că trebuie doar să îl chemi?”. Probabil și tu te întrebi asemeni mie, cine este Ajutorul? După cum citim în Scriptură, Ajutorul nu poate fi decât Duhul Sfânt, Cel care ne călăuzește spre Hristos, Împăratul nostru.
Povestea creștinului este și a noastră. Ajutorul Îl avem în inimile noastre permanent prin prezența Duhului Sfânt. Dar Îl chemăm când suntem fără speranță? Sau ne bazăm pe forțele noastre de a ne elibera?
Chiar dacă ești acum fără speranță, strigă după Ajutor.
Domnul să ne ajute!
Comentarii
Trimiteți un comentariu