Tu nu ești niciodată singură

 

Vorbeam deunăzi despre singurătate. Se pare că devine laitmotivul lunii septembrie. Cred că nimic nu este la întâmplare, toate un scop și dacă acest gând mi l-a pus Domnul pe inimă trebuie să îl împărtășesc.

Poate și tu treci pe aici, sau poate ai trecut deja. Poate și tu ai simțit la un moment dat că ești atât de singură încât parcă la nivel fizic nu mai puteai respira. Eu am simțit asta. Și știm în teorie că noi creștinii nu trăim prin simțire ci prin credință, însă vedem de atâtea ori cum emoțiile devin stăpâne pe noi și nu noi asupra lor.

Este o luptă zilnică cu sentimentul singurătății. Pentru unele dintre voi, mai aspră, pentru altele mai puțin. Însă într-un punct ne întâlnim toate. Ne-am simțit singure și am avut impresia că nimeni nu poate înțelege asta. Ești de acord cu mine?

Măcar o dată în mod acut am simțit fiecare dorința de a schimba cumva macazul și de a nu ne mai simți singure. Fiecare cu metodele ei. Uneori singurătatea este dată de lipsa cuiva drag care nu mai este, alteori lipsa cuiva cu, care să împărtășești și bune și rele. În unele situații chiar lipsa de activitate, atunci când se întâmplă să fii în căutarea unui loc de muncă. Fiecare am încercat cumva să umplem golul acesta. 

Doar că el nu a putut vreodată fi umplut de nici o strădanie de-a noastră de a scăpa de singurătate. Pentru o scurtă perioadă doar a dat o falsă impresie că ne simțim mai bine dar atunci când puneam capul pe pernă seara, totul revenea la realitate.

Cred că majoritatea știm că există un gol în inimile noastre care nu poate fi umplut decât de Hristos. Are forma Lui și orice alt lucru turnat acolo nu poate împlini nevoia de Isus.

De ce zic toate aceste lucruri? Nu ca să dau frâu liber victimizării. Din contră. În timp ce inima mi se frământa sub gândul acesta apăsător, Duhul Domnului mi-a pus în minte o imagine de care uitasem.

Tu nu ești niciodată singură. Sună clișeic. Dar nu este. Sau mai bine spus tu nu poți fi niciodată atât de singură pe cât inima ta, „nespus de rea și înșelătoare” (Ieremia 17:9) vrea să te facă să simți.

Adu-ți aminte de Isus. Și nu la modul general, deși trebuie permanent să ne amintim. Adu-ți aminte că a fost 100% om. A simțit tristețe, durere, dezamăgire, respingere, singurătate cum nici nu ne putem imagina. A simțit ceea ce noi nu putem trăi vreodată.

Deși ca și Om El a trecut prin toate etapele prin care noi, creația Sa trecem prin sezoanele vieții, totul a fost resimțit la un nivel mult peste putința noastră de înțelegere.

În timp ce mă rugam și îmi plângeam starea inimii în fața lui Isus, Duhul Sfânt m-a făcut să văd cât de cât de ușor îmi este să mă victimizez, să găsesc motivații pentru care fac acest lucru, însă în antiteză se află Îl vedeam pe Isus, părăsit de ucenici, respins, vândut, scuipat, lovit, și cu o ultimă lovitură de nesuportat care i-a luat și ultima suflare, părăsit de Tatăl. L-am văzut pe Isus, acolo la Cina cea de Taină, vândut de Iuda, lepădat de Petru în fața slujnicelor de la curte. Neascultat de Tatăl în Grădina Ghetsimani. Părăsit de ucenici în drum spre Golgota și părăsit de Tatăl pe cruce în timp ce purta toată povara păcatelor mele, și ale tale.

M-au copleșit imaginile acestea. Mă uitam la El, și apoi mă uitam la mine. Eu mă plângeam că sunt singură, neînțeleasă, tristă și uitată. Dar eu nu am trăit niciodată ce a trăit Isus, și El este Modelul vieților noastre de credință, nu-i așa?

Am simțit noi vreun pic din tot ce a trăit Isus de dragul Tatălui spre a-I împlini planul și al nostru pentru a ne împăca cu El? Am fost noi cu adevărat singure în adevăratul sens? 

M-a făcut să cad la pământ de rușine acest gând. E prea mult și prea greu de tolerat. Și parcă uneori ne-am dori să fim doar simpli oameni care să nu gândească într-atât de profund, nu? Dar nu putem altfel, întrucât suntem înfiate de Isus în familia lui Dumnezeu și nu ne mai aparținem nouă. „Nu putem să mai facem tot ce voim” Galateni 5:17 

Nu putem să ne victimizăm ca și când am fi mai presus de Hristos și suferințele îndurate de El.

Așa că dragelor, revenim la ideea de început. Nu suntem condamnate de Isus că ne simțim singure sau că exprimăm acest lucru înaintea Lui însă trebuie să recunoști, că tu nu ești niciodată singură. Hristos e acolo. Chiar și acum, când nu mai vezi pic de vlagă în tine. Tu nu ești singură. De ce crezi că încă mai faci un pas? Pentru că El te întărește. El te sprijinește. 

Atunci când resimțim cea mai adâncă singurătate, din lipsa unui răspuns la o rugăciune stăruitoare, sau unui loc de muncă de care ai nevoie, sau a pierderii cuiva drag ... chiar și atunci tu nu ești niciodată singură. Și atunci amintește-ți de crunta Lui singurătate, „Eli, Eli, Lama Sabactani?” Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu pentru ce M-ai părăsit?”  Matei 27:46

Mă rog ca aceste gânduri inspirate de Domnul să lucreze adânc și în inima ta. „nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare” Isaia 41:10