O inimă nouă

 

Ascultam deunăzi un mesaj inspirat din cartea lui Iacov. M-a zguduit pur și simplu. După ceva vreme de când începusem parcă să mă pliez pe obișnuitul de zi cu zi.

A fost greu și să aud despre acest subiect, cu atât mai mult să îl îmbrățișez ca pentru inima mea.

Centrul ființei noastre care pune totul în mișcare este responsabil de orice motoraș care pare să nu mai funcționeze în parametrii normali.

Asta ne-a spus Domnul prin Iacov. Dacă vreau să îmi demonstrez religia, credința pe care am clădit din copilărie trebuie să fiu gata să trăiesc Evanghelia străzii. 

Sună ciudat. Așa am gândit și eu dar după câteva explicații am înțeles că ceea ce știu despre Dumnezeu nu poate fi demonstrat la nivelul minții, ci prin trăire. 

Exemplul samariteanului milostiv stă drept etalon. Cei a căror religie spune aici Iacov părea imaculată s-au făcut că nu îl văd pe omul tâlhărit și lăsat aproape mort. Dar samariteanul nu a ținut cont de treburile lui, de timpul pe care trebuie să îl risipească pentru îngrijirea omului suferind. 

Ne place pilda aceasta și tare simplu și la îndemână ne este să îi judecăm pe oamenii Legii care au trecut nepăsători pe lângă cel căzut, și vrem să credem că noi nu am fi făcut asta. Oare?

Știu că mila deși este o caracteristică a unui om care a cunoscut îndurarea Domnului, nu o regăsim totuși mereu în viețile lor. 

Dar mai bine să nu vorbim despre alții. Haideți să privim la noi. 

Dacă în ultimile câteva luni timpul, atenția, finanțele s-au concretizat doar în proiectele, planurile și visurile noastre, avem o mare problemă. Cu ce ne deosebim de oamenii Legii din pildă? Și da, vorbim de oamenii Legii. Oameni care cunoșteau Scripturile dar a căror inimă nu fusese schimbată.

Reascultam un vlog și mi-a rămas în minte expresia aceasta, „Știam că acesta nu era decât un calmant pentru durerea mea, problema nu era încă rezolvată”. Și așa este. Putem trata consecințele situației în care ne aflăm, dar inima rămâne tot așa.

Spuneam mai devreme că centrul ființei noastre este responsabil de orice motoraș nefuncțional. Da, avem nevoie de o inimă nouă.

„Dacă crede cineva că este religios și nu-și înfrânează limba, ci își înșală inima, religia unui astfel de om este zadarnică”. Iacov 1:26

Avem nevoie de o inimă supusă autorității Cuvântului lui Dumnezeu. O inimă care să înțeleagă și să accepte că Isus are ultimul cuvânt. Nu noi. O inimă care să aibă o vorbire înfrânată. 

Poate inima să vorbească? Da, ne spune Cuvântul „căci din prisosul inimii vorbește gura” Luca 6:45c.

Ceea ce rostim scoate la iveală cine suntem cu adevărat. Deși am putea evita într-o situație tensionată vorbe spuse la mânie, țipete, totuși ies din lăuntru. 

Așa cum spune evanghelistul Marcu: „Căci  dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele...” (Marcu 7:21). 

Ceea ce spuneam că m-a zguduit este că, vom da socoteală fiecare dintre noi pentru orice cuvânt nefolositor pe care l-am rostit. Și aici nu se referă doar la cuvintele rele, mânioase, glume proaste, sau necuviincioase. Este și greu de înțeles semnificația cuvântului: ”nefolositor” . 

Și dacă era doar segmentul acesta cu vorbirea, poate că putea fi rezolvat mai ușor. Dar nu, Iacov continuă. 

„Religia curată și neîntinată înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani și pe văduve în necazurile lor și să ne păzim neîntinați de lume”. Iacov 1:27

Am citit de multe ori pasajul acesta, și mă gândeam: Trebuie să arăt milă. Dau un ban. Ajut pe cineva să urce în autobuz. Dau ceva de mâncare. La atât mă rezumam. Dar am aflat că a fi văduvă și orfan în zilele acelea era o situație deplorabilă. Văduvele stăteau la mila oamenilor binevoitori întrucât le era interzis să muncească să își câștige pâinea. Orfanii erau adoptați și tratați ca simple jucării pentru copiii lor biologici, puși la muncă grea să își câștige dreptul la hrană.

Nu prea seamănă cu ceea ce știm din zilele noastre. Nu minimalizez gravitația situației. A fi văduvă sau orfan și azi nu este un lucru care să nu aducă suferință.

Și totuși a cerceta pe văduvă și orfan nu înseamnă doar o simplă constatare ci și o suflecare a mânecilor, și o așezare pe genunchi, purtare de grijă.

Pe lângă aceste două categorii, nu putem uita de cei bolnavi, neputincioși dar nici de cei singuri a căror minte și inimă le este bombardată de gânduri tulburi.

Avem nevoie de o inimă nouă.

Avem nevoie de o inimă care să refuze compromisul lumii. O inimă care să nu semene visuri ca cele lumești, să nu își facă planuri egocentriste. O inimă înfrânată în limbaj și cu groază față de păcat. O inimă care să înțeleagă sensul: „Căci firea pământească poftește împotriva Duhului, și Duhul, împotriva firii pământești; sunt lucruri potrivnice unele altora, așa că nu puteți face tot ce voiți” (Galateni 5:17).

Putem face tot ce voim? Sau vrem să facem aceste lucruri?

Trei întrebări de reflexie pe care mesajul inspirat din Iacov le are pentru fiecare dintre noi.

Obișnuiesc să spun vorbe care rănesc sau nu zidesc pe care Domnul nu le-ar spune?

Timpul meu, banii mei, grija mea sunt doar pentru mine?

Practic în mod repetat un lucru pe care Cuvântul îl consideră necurat?

Să ne cercetăm înaintea Domnului și dacă ne arată un da la una dintre aceste întrebări, să fim sigure că avem nevoie de o inimă nouă.

„Vă voi da o inimă nouă și voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră și vă voi da o inimă de carne” (Ezechiel 36:26).

Inima nouă este cea despre care spune apostolul Pavel în Galateni 2:20 „Am fost răstignit împreună cu Hristos și trăiesc…, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine” Inima lui Isus. Amin.