Când nu este în zadar

De 19 ani de când am cunoscut pe Domnul în mod personal ca Mântuitor și obiceiurile mele s-au schimbat.

Eram obișnuită să merg la biserică duminică de duminică. Citeam Biblia împreună cu părinții săptămânal (sau mai des). Ne rugam împreună sau cel puțin eu asistam la rugăciunile lor. 

Pe atunci se puneau bazele a ceea sunt azi. 

Și asta era cu mai bine de două decenii în urmă. Mergeam la Școala duminicală, cântam în corul de copii, apoi la adolescenți și tineri mai apoi în corul "adult". 

Eram prezentă cam în toate activitățile ce existau pe plan "bisericesc" să le zic așa. Mergeam în tabere. 

Spuneam poezii, mă rugam uneori și eu cu voce tare în biserică. 

Și toate astea până la 15 ani. A venit perioada liceului și cu puțin înainte după terminarea examenului de capacitate am mers în prima tabără de evanghelizare pentru tineri, tabără ce avea să-mi schimbe viața. 

Am venit în tabără (deși cu toate obiceiurile de mai sus dobândite) fără Hristos. Și am plecat cu Hristos acasă. 

Ce har. Nici nu puteam descrie în cuvinte. Dar câte momente de cumpănă au urmat după. 

Așa mult s-a schimbat tot ce făceam după tabără încât devenea deranjant pentru cei din casa mea. 

Studiam Biblia ore întregi. Nu mai citeam când îmi aduceam aminte, ma rugam. 

Au venit și anii grei ai vieții mele de mari încercări pentru statornicia credinței mele. Nu sunt mândră de ei. Însă după multă vreme aveam să înțeleg rostul lor cât și de ce nu puteam să evit unele lucruri. 

Cum ziceam, Domnul îmi schimbase viața. Am avut urcușuri și coborâșuri ani la rând. Tânjeam să mă căsătoresc deși nu știam ce presupune și nici nu eram pregătită. Am făcut multe alegeri dureroase din cauza asta. 

Apoi după o vreme de rebeliune m-a trezit Domnul și m-a scuturat dar nu ca să mă rănească ci să devin o fiică pusă deoparte pentru El. 

Am început să slujesc, sa spun "Da" oricărei situații în care era nevoie de ajutor. Am învațat să scot "Nu-ul" din vocabular. 

Credeam că toate lucrurile astea nu au așa mare impact și valoare pentru cei din jurul meu și mai ales pentru cei din casa mea. Au fost ani la rând când pentru slujire am abandonat multe treburi în familie. Îmi era prioritate biserica, întâlnirile pentru diverse slujiri, lucrări, activități de evanghelizare. De multe ori am picat drept răzvrătită în fața alor mei pentru că nu spuneam "Nu" bisericii si Domnului. Deși în tot acest timp îmi iscam discuții cu bunica mea, cu mama și de mult ori sfârșeam plângând simțindu-mă neînțeleasă, neacceptată. Mă luptam adesea împotriva alor mei tot încercând să le demonstrez că alegerea slujirii este ce îmi cere Domnul. Și eu voiam să ascult de El. 

Au fost ani prețioși din viața mea. În care am clădit ce nu mai puteam face în alte sezoane ale dezvoltării mele. Nu au fost ani ușori. Dar au fost frumoși. Am slujit alături de oameni minunați cu pasiune pentru Hristos. 

Am învățat să mă uit la foloasele celorlalți. Am învățat să Îl caut pe Domnul și să Îl iubesc. Nu am ajuns unde Domnul îmi cerea. Dar am gustat puțin din El în toți anii aceștia. Am vărsat multe lacrimi. Am avut căderi. Am pierdut și câștigat. Am alergat. Și toate doar datorită lui Hristos... El a făcut lucrarea aceasta în mine. Și tot El o va desăvârși. 

Apoi după altă vreme iar credința mi-a fost trecută prin foc. Am avut de ales si din teamă, confort și lipsă de răbdare am ales greșit. Mi-a adus suferință cât nici nu credeam că pot îndura. Și tot nu m-a lăsat Domnul singură. 

Când nu este în zadar tot ce am construit cu ISUS rămâne în picioare. Ce nu este de la El se surpă. 

După ani în care m-am simțit neînțeleasă, blamată pentru că petreceam prea mult timp cu Biblia în brațe, cu caietul și pixul... (și nu pentru că eram fără păcat) din contră pentru că înțelegeam că fără Hristos nu pot înainta. După anii aceștia... Acum când eu am pornit pe drumul familiei Bunica mea mi-a zis... "Ai grijă să nu-ți pierzi credința. Nu-ți pierde obiceiurile, citește Biblia, roagă-te, slujește cum făceai acasă, fie orice tu nu lipseai de la biserică și din slujire". 

Acum când sunt departe de casă... Cuvintele ei la început păreau o teamă nefondată. Acum înțeleg că nu au fost în zadar orele în care mă vedea cu Biblia în față citind, când plecam la biserică și neglijam ce era de făcut acasă (nu, nu sunt mândră de asta). Dar am trăit așa.

Când nu este în zadar nimic din ce am construit cu Domnul și acum înțeleg că tot ce am strâns în vremurile tulburi mă întărește, mă ridică, mă mângâie. Ce har.

Mulțumesc Isus. Mulțumesc pentru că nimic nu a fost în zadar indiferent de prețul plătit (lipsa mea de acasă).