Am auzit în urmă cu câțiva ani această expresie și m-a făcut să meditez asupra ei de-a lungul coborâșurilor mele.
Crezi și tu asta?
Este Hristos dulce pentru tine și păcatul atât de amar încât fugi de el orice ar fi?
Suntem oameni și trăim în trupurile acestea ce sunt supuse putrezirii. Avem de luptat cât vom avea suflare împotriva păcatului din noi, și a celui din lume.
„Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești”. Efeseni 6:12
Da, nu oamenii din viața noastră ne sunt dușmani ci duhurile răutății.
Ani la rând nu am înțeles că nu trebuie să mă lupt împotriva persoanei care mă rănește ci împotriva duhului care stăpânește acea persoană.
Și nu, nu vreau să spun că ar fi cineva posedat, ci că atunci când cineva se războiește nu se lasă condus de Duhul Sfânt (asta bineînțeles dacă Îl are în viața lui).
Încă mai am de lucrat la capitolul acesta. Nu omul e problema ci duhul din el.
La fel cum e valabil și în ce mă privește. Dacă sunt în neascultare de Duhul Sfânt, cel care mă stăpânește are mai multă putere (firea mea pământească).
Firea nu moare, dar zilnic trebuie răstignită. O avem cât trăim. Altfel de ce am mai fi pe pământ dacă nu ar mai fi nevoie de sfințire?
Dragelor, cât de mult iubim Cerul?
Cât de des ne gândim la el? Cât de des ne ridicăm privirea și să vedem în frumusețea norilor, a razelor soarelui că dincolo de ele e casa noastră pregătită de Isus pentru noi cele răscumpărate?
Am avut o perioadă de un an și jumătate când m-am bucurat de fiecare răsărit și apus și le imortalizam să nu uit frumusețea lor.
Apoi , treptat lucrurile au început să se răcească, să uit de a mai privi spre cer și nici atât să îl mai fotografiez.
Vi s-a întâmplat și vouă asta?
Dacă cerul ne este drag, cât de mult urâm iadul?
De fapt .. cât de mult credem că dincolo de lumea asta vizibilă e și o lume invizibilă una sortită pieirii și alta sortită vieții cu Hristos.
Ambele sunt veșnice. Dar cea dintâi are puterea să ne despartă definitiv de Creatorul nostru. Și nici măcar nu e alegerea Lui ci ține de deciziile noastre. Știu că pare așa de greu de crezut. Dar singure alegem unde mergem, dacă ne împotrivim Duhului Sfânt, Dumnezeu nu ne poate obliga să mergem în Rai.
Alegem de bună voie Iadul.
Dar știu că nu ne dorim asta. Suntem fiice de Rege, suntem copii ai lui Dumnezeu.
Ținta noastră e veșnicia cu Isus.
Nu-i așa?
De-a lungul vieții mele, cu multe coborâșuri deși multe dintre ele puteau fi evitate am înțeles că nu pot iubi Cerul până ce nu urăsc Iadul.
Și dacă mi s-a iertat mult, iubesc mult. „De aceea îți spun: Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate. Dar cui i se iartă puțin iubește puțin”.
Iubesc Cerul pentru că acolo e Isus și acolo vreau să ajung să fiu cu El o veșnicie dar până acolo am un drum lung de parcurs numit „sfințenie”.
Urăsc Iadul pentru că înseamnă despărțirea mea definitivă de Dumnezeu.
Și da, în concluzie nu poți iubi Cerul până ce nu urăști Iadul. Și cum poți iubi Cerul fără să Îl cunoști pe Cel care face cerul minunat, Isus Hristos?
Și cum poți ști ce este Iadul dacă nu vezi ce înseamnă să fii lăsat în voia minții tale „blestemate” pentru doar câteva clipe.
„Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele. Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu aduce multă roadă, căci, despărțiți de Mine, nu puteți face nimic”. Ioan 15:5
Fără Hristos nu putem face nimic. Nimic bun. Putem doar să ne autodistrugem.
Așa că da, iubesc Cerul pentru că acolo e Isus.
Comentarii
Trimiteți un comentariu