Îmi răsună în minte versurile unui cântec pe care îl ascultam în copilărie: „Un lung tren ne pare viața ne trezim în el mergând/ Fără să ne mai dăm seama unde ne-am suit și când. Fericirile sunt halte unde stai câte-un minut/ Până să ne mai dăm seama, sună, pleacă a trecut. Iar durerile sunt stații, lungi de nu se mai sfârșesc/ Și în ciuda noastră parcă tot mai multe se ivesc. Arzători de nerăbdare înainte tot privim/ Să ajungem mai degrabă la vreo țintă ce-o dorim. Ne trec zilele și anii, clipe scumpe și dureri/ Noi trăim hrăniți de visuri însetați după plăceri. Mulți copii voioși se urcă, câți în drum n-am întâlnit/ Iar câte-un bătrân coboară trist și frânt sau istovit. Vine-odată însă vremea să ne coborâm și noi/ Ce n-am atunci o clipă să ne-întoarcem înapoi? Dar pe când privind în urmă plângem timpul ce-a trecut/ Sună goarna veșniciei am trăit și n-am știut.” Traian Dorz.
Versurile sunt mereu inspirate din realitate. Oare nu este viața noastră asemeni unui lung tren?
Și de multe ori acest tren trece în drumul lui prin lungi și întunecate tuneluri cărora nu le știm capătul?
Care sunt reacțiile noastre atunci când pășim prin necunoscut? Ne temem? Avem credință că există un capăt și vom și ieși? Avem siguranța că Hristos este Cel ce conduce locomotiva?
De multe ori în călătoria vieții noastre ajungem în locuri unde nu ne-am dori și tânjim după locuri unde nu ar trebui să fim. Tunelurile pe care le întâlnim în calea noastră fac parte din necesarul vieții: pentru maturizare, transformare, întărirea credinței și pregătire pentru încercările ei.
Dacă ai trecut printr-un tunel al cărui capăt nu îl cunoșteai, ce ai simțit? Eu asemuiesc acest loc întunecat, unde nu poți vedea capătul cu încercările și de multe ori cu, consecințele alegerilor noastre cărora nu le știm finalul.
De multe ori ajungem în puncte ale vieții când avem impresia că suferința este peste puterile noastre, nu putem să o gestionăm, nu mai știm să cerem ajutor sau ne este teamă să ne arătăm vulnerabili. Ne simțim goi pe dinăuntru, fără dorință de a mai lupta să mergem înainte, neîncrezători în Cel care conduce locomotiva că nu vom rămâne la infinit în întunecatul tunel.
Nu văd luminița de la capătul tunelului. Unde se vor sfârși lacrimile? Durerea? Când vom vedea o rază de speranță de care să ne agățăm că ne apropiem de ieșire?
Nu știm niciuna dintre noi, tot ce știm este că aici în tunelul plin de beznă nu suntem singure. Mecanicul locomotivei vieții noastre este la cârmă și cunoaște întrutotul direcția. El știe fiecare metru parcurs prin ceea ce noi numim noi ”necunoscut”. El (Hristos) ne va conduce spre luminița de la capăt căci niciun tunel nu este infinit. Va veni și momentul eliberării de lacrimi, de durere, de incertitudine și vom înțelege de ce a trebuit să trecem pe acolo.
Dar ce să facem acum? Așa cum îmi spun mie , vă spun și vouă -oricât de mult beznă vedeți acum, agățați-vă cu nădejde de Hristos (nu renunțați nicio clipă la timpul cu El, la a vă întări inimile citind din mărturiile altora care au trecut pe acolo, nu renunțați să Îi spuneți Lui tot ce vă apasă și să Îi cereți putere să rămâneți încredințate că tunelul nu este infinit, are un capăt dar și un scop acum.
Cereți Domnului să vă alipească inimile de El chiar dacă încă inima vă e confuză de ce treceți printr-un așa lung tunel, care nu pare să aibă ieșire.
Sărbătoriți fiecare mică victorie prin El și prețuiți fiecare binecuvântare primită (un cuvânt de încurajare, sau de mustrare, o îmbrățișare, un sfat înțelept).
Fiți mulțumitoare celor ce vor să vă fie alături deși aveți tendința să vă izolați și să nu vă știe nimeni durerea.
Lipiți-vă tare de Cuvânt chiar și atunci când nu simțiți că vă mai vorbește. Și tot ce Domnul lucrează și schimbă în voi și vi se pare de neînțeles cereți putere să acceptați.
Când voi vedea luminița de la capătul tunelului? Încă puțin și Domnul ne va scoate la lumină.
Fiți binecuvântate și încurajate că niciun tunel nu este infinit și în încercare trebuie să învățăm lecția. Domnul să ne ajute.
Comentarii
Trimiteți un comentariu