Pusă Deoparte.

De ceva timp tânjeam să ajung în România. Când nu reușeam să mă acomodez, gândul îmi zbura acasă. Îmi era dor de bunica mea care m-a crescut... Voiam să-mi revăd prietenele.  Îmi lipsea România... (Dar nu pentru mult timp ). Am avut un răgaz bine primit pentru o săptămână să ne vedem familiile reciproc în ambele orașe la capete opuse de țară. Am călătorit după multă vreme cu trenul. În chiar aceste câteva luni am cunoscut civilizația Vienei și nici dacă aș vrea nu pot să nu vad diferența (mai ales pe cea din infrastructură). Cu trenul ajungi așa de repede dintr-un loc în altul... Dar nu la fel de repede și în România. Aproape că mi se pare că stă pe loc. Am străbătut țara la propriu într-o zi și o noapte. Fară să pun geană pe geană. De oboseală mă dureau toate oasele. Mai bine de soțul meu care poate dormi în orice loc. Noi femeile ținem mult la igienă... Bărbații sunt mai relaxați. (motiv pentru care nu pot sta întinsă pe scaunele din tren). Întâi pașii noștri s-au oprit în Oradea...

Nu am întâlnit un om asa determinat care timp 100 de zile fără încetare sa meargă în același loc în speranța că își va regăsi iubirea. Avea în Plan 1 an de zile.. Dar nu a fost nevoie de atât.. Întâlnise o frumoasă fată care i-a captivat inima la propriu.  Știa doar ca de ziua ei merge an de an la o cofetărie din Viena... Da da, Viena... Asa că a hotărât deși nu locuia acolo să își ceară un proiect de la șef încât să ajungă la Viena și astfel să poată să își împlinească visul... Zilele treceau și devenea tot mai greu să revină în același loc să mănânce aceeași prăjitură în speranța că poate azi este ziua prea frumoasei lui iubiri.. Doar că viata... Îi aduce în cale o alta fată... Care treptat îi devine o bună confidentă și îl ajută în disperarea lui de a-și întâlni iubirea pierdută cu câteva luni în urmă... În tot acest timp ea se îndrăgostește de el.. Și el fără să își dea seama pune suflet.. Doar că obișnuința și teama de a nu fi pierdut zilele în așteptarea iubirii îl fac să ren...

De 19 ani de când am cunoscut pe Domnul în mod personal ca Mântuitor și obiceiurile mele s-au schimbat. Eram obișnuită să merg la biserică duminică de duminică. Citeam Biblia împreună cu părinții săptămânal (sau mai des). Ne rugam împreună sau cel puțin eu asistam la rugăciunile lor.  Pe atunci se puneau bazele a ceea sunt azi.  Și asta era cu mai bine de două decenii în urmă. Mergeam la Școala duminicală, cântam în corul de copii, apoi la adolescenți și tineri mai apoi în corul "adult".  Eram prezentă cam în toate activitățile ce existau pe plan "bisericesc" să le zic așa. Mergeam în tabere.  Spuneam poezii, mă rugam uneori și eu cu voce tare în biserică.  Și toate astea până la 15 ani. A venit perioada liceului și cu puțin înainte după terminarea examenului de capacitate am mers în prima tabără de evanghelizare pentru tineri, tabără ce avea să-mi schimbe viața.  Am venit în tabără (deși cu toate obiceiurile de mai sus dobândite) fără Hristos. Și am plecat...

De trei luni de zile mă lupt cu mine, cu cei din jurul meu și chiar cu soțul meu să exprim cât de bun este țelul după care tânjesc să fie împlinit. Este clar că dacă se putea prin putere omenească nu mai aducea atâta frustrare. Însă doar Dumnezeu poate face să devină realitate.  A ajuns un gând obsesiv că trebuie să încep cursul de germană. Doar că el tot întârzie să apară.  Contează și ținta pe care o avem, dar cât de important este parcursul până acolo.  Vedem astfel dacă drumul ne-a clădit o relație mai puternică cu Hristos și apoi cu cei din jur sau din contră. Până la urmă un curs de germană este un țel bun. Îmi doresc să învăț limba pentru că să mă pot descurca aici, pentru că îmi dă o stare de libertate, pentru că îmi dă o ocupație pe care o simt o imensă provocare. Dar ce facem atunci când țelul nostru bun devine un idol? Ai avut vreun astfel de țel care până la urmă a devenit o obsesie pentru tine? Și în loc să te împlinească te-a controlat? Sau poate știi povest...