Ai simțit și tu la un moment dat că deși te numești creștină și practici mersul la biserică, la grupul mic, la timpul de rugăciune, la diverse întâlniri de studiu și consiliere, proiecte de slujire în biserică și în afara ei... totuși toate acestea nu umplu inima ta de bucurie reală permanentă și împlinire?
Fiecare avem perioade mai dificile, de alunecare când nu facem toate aceste lucruri cu toată inima ci uneori din obișnuință și să nu fim arătate cu degetul. Dar eu nu mă refer la acele perioade scurte de care Duhul Sfânt ne conștientizează și imediat ne pocăim. Mă gândesc la o perioadă din viața ta când poate nu ai reușit să te mai închegi în locul unde până nu de mult erai alipită. La acea perioadă când ai simțit un imbold să scapi de monotonia în care ai tot trăit și să schimbi ceva.
Ai avut și tu astfel de momente?
Poți identifica motivul care te-a făcut deodată să înțelegi că nu îți mai dorești să o iei de la capăt cu obișnuitul vieții de până atunci? Să nu te mai întorci în același grup, să nu mai poți face lucruri doar pentru că trebuiesc făcute? Momentul acela când să îți dorești atât de mult o schimbare pe care o considerai în sine bună, dar care să te coste relații în care ai investit decenii, sentimente, timp?
De unde dorința asta de schimbare care pare să te împingă în prăpastie și nu să te ridice pe culmi? Ce s-a rupt? Unde? De ce? Și cum se poate repara?
Ai trecut pe aici? Ai vrut să zbori și zborul ți-a frânt ambele aripi încât să te târăști pe pământ? Sună dur. Dar cred că fiecare dintre noi trecem la un moment dat prin momente de răzvrătire, de plictiseală de obișnuitul lucrurilor chiar bune fiind.
Doar că nu este ușor să vorbim, să scriem despre astfel de situații.
Ce am descoperit eu? Că unele lucruri nerezolvate la timp, acoperite, reprimate doar de dragul aparentei stări de pace... duc la un moment dat aici. Putem merge o vreme chiar îndelungată pe un drum care deși este cel bun, totuși să pășim pe el cu o inimă îndoită, fără bucuria deplină, deși fiecare pas trebuie să fie doar de dragul Împărăției lui Dumnezeu.
Înțelegi ce spun? Ne putem da seama într-un punct anume, după ce noi alegem cum să trăim și nu ne mai lăsăm influențate de mediul în care eram până atunci că nu prea am fost de acord cu principiile, și valorile învățate și deprinse de-a lungul timpului. Și că după o vreme am ajuns să le facem doar pentru că trebuie, și nu pentru că ni le însușeam.
Nu știu cu ce te-ai confruntat tu... dacă ești singură de ceva vreme, și nu pare să mai apară Isaac al tău, poate că ai auzit de multe ori că trebuie să-ți accepți situația și cumva te-ai conformat pentru că nu aveai încotro, deși nu erai neapărat de acord. Sau poate că nu ai putut refuza nici o „ofertă” de slujire... pentru că aveai prea mult timp liber și trebuia investit în ceva pentru suflet, dar de multe ori ai știut că faci asta pentru că ți se cerea și nu puteai spune NU. A fost teamă de oameni? Să nu fii judecată că nu te implici, că nu îți pasă?
Sau poate că obosise-i să mergi la același grup și doreai să auzi și altă perspectivă decât cea pe care o tot auzeai repetată ca un cd pus pe „repeat”.
Dacă și tu te-ai aflat la un moment dat în vreuna dintre aceste situații, știi de unde a apărut dorința de schimbare... Dar știi că aceasta era doar consecința, cauza a fost și va fi mereu în inimă. Conflicte nerezolvate, sentimente reprimate, și dorință de a fi în control iar toate astea înseamnă păcat.
Ce e de făcut să reparăm? Pocăința, dar nu de dragul rezolvării conflictelor, a reînchegării relațiilor răcite sau pentru a nu mai fi judecate ci pocăința fiului risipitor: „Tată, am păcătuit împotriva Cerului și împotriva Ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiica Ta” Luca 15:21.
Dar pentru a ajunge la pocăința aceasta trebuie întâi să gustăm din roșcovele porcilor (Luca 15:16) să fim în stare să prețuim viața alături de Tata cu toată inima.
Domnul să ne ajute.
Comentarii
Trimiteți un comentariu