Nu putem da timpul înapoi, dar putem alege să învățăm din greșelile trecutului și să facem alegeri bune pentru viitor.
Sună clișeic, nu?
Sau cum zicea Daniel Bota, psihoterapeut și pastor „Cea mai bună versiune a ta nu este cea de acum! Cel mai bun Tu, n-a apărut încă”.
Credeți și voi sincer asta?
Când am citit prima dată citatul, l-am privit ca pe o încurajare. Ochii mi-au rămas pe partea a doua „Cel mai bun Tu, n-a apărut încă”. Pe măsură ce citeam am observat cum privirea parcă s-a întors pe prima parte. „Cea mai bună versiune a ta nu este cea de acum”. Și atunci a început să se diminueze credința că va apărea o versiune mai bună a mea...
În mintea mea răsuna că „nu sunt acum”. Cum te bați cu un gând ca acesta și să vezi partea plină a paharului?
Tu cum ai reușit?
Sigur unele dintre voi au trecut prin Mlaștina Deznădejdii despre care ne spunea John Bunyan în „Călătoria Creștinului”.
Știți că Mlaștina are rolul să te afunde. Te zbați să rămâi la suprafață însă mâlul e prea puternic și te trage în jos.
Creștinul din cartea lui Bunyan a găsit o singură soluție. A strigat cu toată suflarea: „Ajutoooooor”.
„Ajutorul nu este niciodată prea departe. Trebuie doar să îl chemi”.
A venit pentru Creștin și vine pentru fiecare dintre noi care avem nevoie de El.
Condiția? Trebuie doar să îl chemi.
Nu prea strigăm după Ajutor decât în situațiile critice ale vieții, după ce ne-am risipit toate variantele de a răzbi de acolo.
Dar revin la citatul inițial: nu sunt cea mai bună versiune a mea dar voi fi.
Accept că nu sunt. Accept că am greșit în trecut și poate chiar și acum. Accept că am nevoie de ajutor și îl cer. Accept că trebuie să învăț lecțiile și să nu mai repet greșelile. Accept că trebuie să corectez ce se poate corecta. Accept că am nevoie de ajutor de la Dumnezeu să schimb ce trebuie schimbat. Îmi cer iertare de la Dumnezeu și de la cei cărora le-am greșit. Înțeleg că trebuie să mă iert pe mine. Accept că fără greșeli nu pot să cresc, să învăț, să mă maturizez.
Și acționez ca om liber de trecut, iertat de Dumnezeu, poate și de cei cărora le-am greșit, iertat de mine și privesc la cu nădejde spre mâine, că voi începe să clădesc cărămidă cu cărămidă cea mai bună variantă a mea.
Teoria sună bine. La proba practică suntem unele dintre noi corigente, poate chiar repetente de ani întregi.
Rămânem atât de mult timp prinse în „nu sunt acum” încât zilele, săptămânile, lunile sau chiar anii trec și doar supraviețuim în așteptarea visului de a deveni o variantă mai bună a noastră. Dar nu ne putem bucura de călătoria înspre acolo.
Știi și tu cum e?
Dacă nu suntem gata să cerem ajutor când vedem cum ne scufundăm în Mlaștina Deznădejdii , nu vom putea vedea o variantă mai bună ce va fi...
Sună prea logic dar parcă prea greu de aplicat.
Scria cineva aseară o conștientizare a ei „De ce alegem să nu credem fără să încercăm măcar”? Și îi răspundeam că: „E mai ușor să rămânem în mlaștină decât să strigăm după ajutor” (parafrazez).
A devenit mai simplu să alegem să nu visăm decât să îndrăznim să credem că poate exista ceva mai bun, dincolo de ceea ce vedem Acum (o profesie mai bună, o relație mai bună, un loc de muncă mai bun, o familie cu principii și valori de la care nu se abat).
Visele nu ne costă bani, dar ne costă credință! Când nu te poți ierta pentru greșelile trecutului, credința nu mai are loc.
Dar poți să-i faci loc de Acum. Cel mai bun Tu, nu a apărut încă. Dar va veni. Dă-ți voie să vezi asta, acceptând călătoria până acolo.
Mlaștina Deznădejdii a devenit „prietena mea” de ani de zile. Lupta pentru Supraviețuire a devenit un țel mai mare decât Credința că există o variantă mai bună a mea dacă Accept, Cer Ajutor, Cer iertare și Cred că Mlaștina e doar începutul călătoriei, nu linia de Finish.
Acum e momentul să învățăm Lecția și să facem Alegeri Bune.
Fiți binecuvântate.
Comentarii
Trimiteți un comentariu